Poezii Creștin Ortodoxe

Mi-e dor de Tine, Doamne. Şi cât aş vrea să îţi sărut, A paşilor urme din viaţa mea. Că eu din nepăsare te-am pierdut. Mi-e dor de pacea cea divină, Cu care sufletul îmi cuprindeai, Când Te chemam să îmi auzi durerea Şi cât de grabnic Tu veneai. Aş vrea ca să mai simt căldura Unirii din potirul sfânt. Şi-a înălţării dulci spre Tine, Mângâiat de al iertării scump cuvânt. Mi-e dor, de sfânta Ta lumină Ce o reverşi în zi de înviere. În care îngeri şi natura cântă, Preaslăvind a Ta mărire şi putere. Dar griji şi nepăsare şi uitare Au amorţit a sufletului zbor. Trezindu-mă din starea cea amară Te chem, o Doamne, cu mult dor!

S-a înfiorat pământul de lacrimi şi de jale. O, Maica durerii ! Tu stai plângând amar pe dealul Căpăţânii, Strângând la pieptu-ţi cald ca pe o comoară, Pe care vrei să o fereşti, de pornirile răutăţii şi a urii Picioarele sfinte, pătrunse de cuie, însângerate. Picioarele care au călcat valurile mării înfuriate Şi au sfinţit pământul. Apoi, ochii tăi, înroşiţi de lacrimi, Abia pot să mai privească, Mâinile cele preacurate, care au dat atâtea binecuvântări Şi au vindecat atâtea boli, Cum sunt ţintuite pe lemnul aspru şi uscat al crucii tari. Urechile tale aud printre vorbele de ocară şi pline de dispreţ, Răsuflarea dulce a Fiului tău Şi bătăile inimii Lui cum se sting uşor. Şi atunci, simţi prin inima de Mamă, Sabia proorocită de dreptul Simeon, Cum se învârte mai cu cruzime în rană. O, Maică a durerii ! Sufletu-ţi gingaş, preacurat şi sfânt Se sfâşie de mare amărăciune. Şi întrebările se nasc pe rând : - Unde sunteţi voi, cei de aproape Ce L-aţi cunoscut ? Petru şi ceilalţi apostoli Und...

Ierusalimul e luminat şi s-a trezit, În razele unui trist răsărit. Nu adie vântul, zarea e senină, Natura pare liniştită, Dar păsările ciripesc a jale. Bătrânii măslini crengile-şi îndoaie. Pe străduţele pustii şi liniştite, Pătrunde zgomotul din ce în ce mai tare. Apoi mai clar se aud cuvinte ce cer: - La moarte, la moarte ! Apoi batjocură şi râsete. Pe strada ce duce către poarta mare, Mulţimea se îmbulzeşte să vadă fiecare, Pe osânditul strâns legat Ce în batjocură e dus spre Golgota. El merge încet, supus, Ducându-şi crucea mare ce atârnă greu. Priviţi-l, El este Dumnezeu. Dar făptura Sa divină, e de nerecunoscut. Oamenii au distrus frumosul chip blând şi sfânt. Pielea e ruptă, plină de sânge roşu. Părul smuls, faţa e vânătă, umflată De pumnii călăilor necredincioşi. - Bătrâne templule din Ierusalim! Pe lespedea de piatră, Picură sânge scump, nevinovat. Tânărul acesta e Împăratul lumii. Dar de ce e condamnat? Pentru că a vindecat doar cu cuvântul Leproşi, orbi, gârbovi, îndrăciţi. ...

Avem nevoie de Dumnezeu. De mii de ani, oamenii L-au căutat şi l-au găsit. Au simţit în sufletele lor acea pace Divină, superioară, deplină, Pe care nu o ai decât atunci Când El coboară în sufletul tău Şi tu îl laşi să locuiască. Avem nevoie de Dumnezeu Care în mila Sa cea mare Ne-a creat după asemănarea Şi după chipul său. Care a împodobit pământul, Cu tot ce e mai frumos şi mai curat Şi-n toate acestea ne-a pus stăpânitori Pe timpul scurtei vieţi, În care noi uităm că în lumea aceasta Suntem doar simpli călători. Avem nevoie de Dumnezeu, Mai mult ca oricând În aceste vremuri tulburi şi nesigure În care criza economică a devenit mondială, Se confruntă cu ea aproape orice ţară. Încălzirea globală a afectat natura Care se deslănţuie haotic, întruna. Gheţarii se topesc, apele mărilor vor creşte Mergem spre autodistrugere Şi parcă nimic nu ne opreşte. Toată lumea e în agitare, Pacea nu e de aflat, peste tot e tulburare. Avem nevoie de Dumnezeu Şi totuşi nu suntem în stare să-l căutăm, Să-...

Nu Te iubesc, căci dacă Te-aş iubi, Ar trebui ca să vorbesc mereu cu Tine. Simţind adânca dragoste ce Tu mi-o porţi Şi stând sub dulcea-ţi ocrotire. Nu Te iubesc, căci nu alerg spre Tine Când sufletul mi-e liniştit şi cald. Doar când furtuni ajung pe cerul vieţii mele, Atunci cu desnădejde în genunchi îţi cad. Şi cât mi-ai dat din darurile Tale, De câte ori, cu bucurii m-ai mângâiat, În viaţa plină de neprevăzut şi de primejdii De tot ce-i rău, cu harul Tău m-ai apărat. De ce nu Te iubesc Iisuse Când ştiu că pentru mine mult ai suferit, Ca să mă scapi din chinul veşnic Ce pentru lume fost-a hărăzit? Nu pot, Tu ştii că firea mea e slabă Şi că iubeşte tot ce-i trecător. Dar vreau ca să îmi dai putere Doamne Să Te iubesc, că mult îţi sunt dator.

Două aripi ne-a dat Domnul în dar: Postul şi rugăciunea, cea plină de har. Cu ele cobori pe Creator din Cerul Său Şi te înalţi tu, omule, spre Dumnezeu. Te ridici deasupra nevăzuţilor vrăjmaşi Şi iei puteri nebiruite, de rele să te laşi. Devii mai bun, virtuţile ţi le sporesti Şi-n duhul cel duhovnicesc tu creşti. Dar vai, ce greu e să transpui în faptă Rugăciunea cea smerită şi curată, Că mii de griji atunci se îngrămădesc fierbinte, Să te oprească, să nu mergi înainte. Vin zeci de gânduri rele sau fără de folos, Că să nu mergi drept pe calea lui Hristos, Te împiedică şi te opresc, te leagă-n jocul lor, Şi îţi curmă, spre ceruri, duhovnicescul zbor. Să folosim tot ce Dumnezeu ne-a dat în dar, Să nu lăsăm să treacă timpul vieţii în zadar, Postul şi rugăciunea să ne înalţe spre mântuire, Ca la sfârşit, toţi să ajungem în cereasca Împărăţie.