Poezii Creștin Ortodoxe

În muntele Athosului Sfânt Miracol Dumnezeiesc pe pamânt, Stau monahii, sfetnice vii Ca cedrii Libanului sute, mii. Ochii lor blânzi, şuvoi nesecat Ce curg cu oftat după oftat, Genunchii zdreliţi de atâtea plecări, Au puterea rugii ca fulgerul pe cer. Stau solitari în adânca pustie, Rabdă foamea şi setea cu vrednicie, Durerea sau boala nu-i înconvoaie, Nici ger, arşiţă, vânt aprig sau ploaie. Cu paşii mărunţi, domoli şi târsiţi, Maicii Sfinte se roagă nestăviliţi, Îşi coboară în inimi icoana iubirii Şi o poartă în gândul nemărginirii. În muntele Athosului Sfânt Îngeri în chip de om pe pământ Înalţă metanii şi rugi neîncetat, Aduc ofrandă cu suflet curat.

A fi creştin înseamnă a iubi cu patimă cuvântul ce te-ndeamnă, să arzi în Hristos şi să mai ştii că dragostea nicicând nu se destramă. A arde în iubirea Celui care la ospăţul lumii a întins o pâine, spălând picioarele tremurătoare tuturor înfometaţilor de mâine. A fi creştin înseamnă a fi încredinţat că eşti în starea leprosului, şi-n tine, creşte neoprit minunea. A fi vindecat, mereu vindecat de nepământescul Bine. A fi creştin înseamnă a te străpunge spinii durerii şi a zâmbi înţelepciunii, cu tăria luată din cel ce mai frânge pâinea nemuririi la cina lumii. A fi creştin înseamnă a urca mereu golgotele, călcând sfios pe colţi de piatră şi a crede că pasu-ţi greu e-al lui Hristos Cel înviat din morţi.

Lăsaţi-mă în pace să-mi plâng sufletul meu Lăsaţi-mă în pace să mă rog lui Dumnezeu Lăsaţi-mă în pace în Numele lui Hristos, Lăsaţi-mă în pace că sunt un păcătos. Lăsaţi-mă în pace cu dorurile mele, Lăsaţi-mă să visez că mă plimb printre stele Lăsaţi-mă să mă bucur de-o stea preafrumoasă, Dragii mei vrăjmaşi, dar vouă ce va pasă? Ce vă pasă vouă dacă dorm uşor, Ce vă pasă vouă dacă mâine mor, Ce va pasă vouă de mănânc ouă crude, Nu-mi sunteţi prieteni, nici vecini, nici rude! Înaintea voastră acum eu mă smeresc, Şi dacă v-am greşit ceva, sincer mă căiesc, Dacă v-am rănit cândva prin vorbă sau purtare, Acum îmi pare rău şi vă cer iertare. Domnul Sfânt din ceruri pe voi să vă păzească, Din necaz şi de tot răul, El să va mântuiască, Să vă dea sănătate şi pace şi binecuvântare Şi păcatelor voastre în veci să le dea iertare. Dar acum lăsaţi-mă să îmi văd de viaţa mea, Să-mi găsesc în lume rostul şi să fac cu ea ceva, Lăsaţi-mă să cânt, să zbor şi să fac ce-mi place, Dragii mei vrăjmaşi, vă ...

Nu Te iubesc, căci dacă Te-aş iubi, Ar trebui ca să vorbesc mereu cu Tine. Simţind adânca dragoste ce Tu mi-o porţi Şi stând sub dulcea-ţi ocrotire. Nu Te iubesc, căci nu alerg spre Tine Când sufletul mi-e liniştit şi cald. Doar când furtuni ajung pe cerul vieţii mele, Atunci cu desnădejde în genunchi îţi cad. Şi cât mi-ai dat din darurile Tale, De câte ori, cu bucurii m-ai mângâiat, În viaţa plină de neprevăzut şi de primejdii De tot ce-i rău, cu harul Tău m-ai apărat. De ce nu Te iubesc Iisuse Când ştiu că pentru mine mult ai suferit, Ca să mă scapi din chinul veşnic Ce pentru lume fost-a hărăzit? Nu pot, Tu ştii că firea mea e slabă Şi că iubeşte tot ce-i trecător. Dar vreau ca să îmi dai putere Doamne Să Te iubesc, că mult îţi sunt dator.

Patruzeci de sfinţi ce-aşteptaţi smeriţi la schit din poiană, unde nu e iarnă, fierbinţi lăcrimări din mii lumânări, lăcrimări de ceară la slujbă de seară, când sunt pomeniţi cei nespovediţi, la priveghere, ceas de tăcere, când până la mine s-aude cum vine pasul greu din cer, îngerul stingher frângând câte-o viaţă înspre dimineaţă. În nisip de stele, luna printre ele stă împotmolită de vrăji împietrită, planete sinistre vâslesc înainte. Patruzeci de sfinţi ce-aşteptaţi smeriţi la schit din poiană, unde nu e iarnă, aprindeţi tăciunii rupând vrajă lunii- fire de mătase din raze sunt trase, pe ele coboară câte-o stea fugară atunci când mai moare un împărat mare. Rugaţi pe Slăvitul să-mi vină Ursitul în zi de Florii, când, peste câmpii, cerul greu de floare plouă cu petale. Iată, El să vină şezând pe asină, alături de-un mânz să vină la prânz, petale în zbor să-I facă covor, unde să păşească slava Lui cereasca. Răsări soare mare, răsări sfinte tare, nouăzeci de raze să mă lumineze: două la...

Măicuţa Sfântă mă vedea eu nu ştiam, dar Ea era de faţă Şi suferinţa-mi asculta, apoi cu lacrimi la Domnul se ruga ca să mă ierte iar şi să m-ajute-ndată. Iar eu cum stam şi aşteptam pedeapsa cuvenită, În loc de chinuri, de durere, deodată văd că mi se-aduc pe tavă cu zâmbet vesel şi plăcere, doar daruri. O, câtă mângâiere! Cu câtă dragoste şi milă am fost eu răsplătită. Tu, Maică Preacurată, În veci să fii slăvită!

Măiestria Ziditorului se vede în om, la orice floare, ori fiinţă ce viaţă are. El prin cuvânt a zidit lumea şi întreg Universul; Din marea Sa iubire A creat omul după a Lui asemănare.

Hristos ar vrea Ca să vorbim mai des cu El, Să îl chemăm în rugăciune; Ar vrea să Îl iubim mai mult, Să îi urmăm prin fapte bune; Ar vrea să îi iertăm pe toţi, Cum şi El a iertat Chiar pe aceia care Cumplit L-au chinuit, Deşi era nevinovat.

De la trei ani, la grădiniţă am cunoscut multe grupe de copii: grupa mică, grupa mare şi grupe mijlocii. Când am ajuns la şcoală am cunoscut grupe de sânge. Fiecare om cu grupa proprie, care se poate potrivi, sau nu, cu alta. Cu timpul am aflat că prin transfuzie se pot salva vieţi. Cine este sănătos, poate deveni donator de sânge. Sângele donat se regenerează; Nu-ţi dai seama de valoarea transfuziei, decât dacă ai nevoie de ea şi te salvează. Gândul bun poate să vină pe neaşteptate, Neimpus, printr-un gând de la Dumnezeu- Dă-le, Doamne, gând bun celor care pot să doneze sânge pentru transfuzie!