Era o noapte tainică divină, Cu stele de argint pe cer, Iar luna-ncetişor suia poteca de lumină, Pe bolta-nvăluită în raze de mister. În şoapte ce aduc a dulce glăsuire, Se-aude o chemare de taină în pridvor E noapte. Cine-I călătorul de vrea găzduire? Când lumea-i cufundată în somn nepăsător! Sunt Eu, răspunse un glas lin, Ce-aştept cu dragoste de-atâta vreme, Ca să-mi deschizi şi să-ţi alin Un dor aprins ce-n taină să mă cheme. Doamne, treci al casei mele prag! Tu, Cel ce eşti Iubire şi Lumină, De-atâţia ani, eu Te-am lăsat pribeag, Căci n-am ştiut să cer ca pacea Ta să vină. Se umple de mireasma Duhului cel Sfânt, Când sufletul primeşte Cuvântul iubitor, Prin Taina din Potir cu Pâinea ce s-a frânt, Şi Sângele cu viaţă din Trup Mântuitor!