Poezii Creștin Ortodoxe

O, copilul Meu iubit, De-ai şti tu ce e nădejdea, Nu te-ai întrista nicicând Şi-ai fi fericit aevea! Dar aceasta nu înseamnă Să păcătuieşti mereu Şi să zici în gândul tău: “Mă va ierta Dumnezeu!” Înseamnă să plângi mereu După ce-ai făcut păcatul, Să te pocăieşti, copile, Şi să–ncerci să nu faci altul. Nu vreau să-ţi fac niciun rău, Pentru că Eu sunt IUBIREA Şi am venit pe pământ Să îți aduc mântuirea. Nu am venit să schimb legea, Nu am venit să te-nşel, Am venit s-alung păcatul, Jertfindu-Mă ca un miel. Te-am învăţat ce e bine Şi nu te-am certat nicicând, Eu te-am iertat, din iubire, Sper să mă urmezi curând. Nu–ţi cer decât să Mă iubeşti, Să te laşi în Voia Mea, Pentru că Eu rânduiesc, Ce-o să fac cu viaţa ta. Nu te-am forţat niciodată Să faci ceva pentru Mine, Pentru că ai libertate Să faci ce crezi că e bine. Dar am venit cu un scop, Să te ridic din păcat, Ţi-am spus să fii FERICIT, E un pas spre-a fi iertat. Fericirea cea Cerească Ţie vreau să-ţi dăruiesc, Să nu ştii ce-i întristar...

Păzitorul meu din cerurile sfinte, O smerită rugă zboară spre Părinte, cu aripile frânte zboară spre Părinte. Cerul e departe, zarea nesfârşită, aripile-s frânte, vlaga mi-e sleită, Tu, întinde mâna, vlaga mi-e sleită. Puternicul uliu în jur se roteşte, Ghearele-s cuţite, pliscu-i ca un cleşte, Tu, întinde mâna, pliscu-i ca un cleşte. Duhurile negre o vor prăbuşită, Tu, întinde mâna, ruga mea smerită, La Iisus s-ajungă ruga mea smerită.

Biserica din deal, Pe toţi ne-adună-n ea Duminici şi-n sărbători, Copii şi credincioşi. Biserica din deal, Sfinţenie mereu poartă, Lumină adevărată Şi binecuvântată. Urcându-te în deal Şi te-apropii de ea Relele parcă-ţi trec, Minuni iar se petrec. Icoanele par vii, Mângâie pe copii, Straiele preoţeşti Sunt dumnezeieşti. Când intri şi te rogi, Pari fericit cu tot, Că Dumnezeu veghează, Când mai cântăm şi-n strană.

Ajută-mă, Născătoare , Că mi-e sufletul amar, E plin de păcate grele, Te rog salvează-mă iar! Nu mai pot, Măicuţă, Te rog, nu mă lăsa, Roagă-L pe al tău Fiu, Pe mine a mă ridica. Ştiu că am păcătuit Şi mereu L-am supărat, Nu ştiu de mă va primi, Că mult L-am mâniat. Nu merit, Măicuţă, Nimic pe pământ, Cu-atât mai puţin, În Cerul Cel Sfânt, Dar, te rog din suflet Ca să mijloceşti, Pentr-o păcătoasă, În Locuri Cereşti. Te rog, Maică Preacurată, Roagă-L pe Domnul Iisus, Să mă ierte, să m-ajute Şi să urc la Ceruri, sus. Amin.

Hristos nu ne-a uitat, Din morți a Înviat! Când Patriarhul s-a rugat, În biserica Sfântă a îngenuncheat,  Lumina Sfântă din Cer, De Paște, iarăși a venit! Doamne, în veci să fii slăvit!

Versificare inspirată din "Legenda Duminicii" sau "Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii", considerat a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmacit din limba slavonă în anul 1391 sau  1392  de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş, dar retălmăcit în secolul al XVI-lea după alt izvod, de către preotul ortodox Grigorie din Măhaci, ce l-a pus în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici. Acum blagosloviţi, Fraţi creştini şi părinţi, Căci din cer a căzut, S-a spart şi desfăcut Piatră mică şi grea, Cu un răvaş în ea, Scris cu slove sfinte De învăţăminte Şi-n el Domnul mustra Pre creştini şi zicea: "Pre voi sunt mâniat, Căci nu m-aţi ascultat Şi nu v-aţi pocăit Precum v-am poruncit. Cuvântul ce l-am scris, Pre care l-am trimis, Voi l-aţi nesocotit Şi nu v-aţi pocăit Şi Duminica mea, Dată spre a şedea, Voi nu aţi păzit-o Si aţi nesocotit-o. Pentru greul păcat Eu m-am mâniat, ...

Mâinile mele au mângâiat Cerul și au Binecuvântat pe Dumnezeu! În razele soarelui am văzut Rănile Tale înroșite de sânge și am cerut iertare! A cântat cocoșul, iar Privirea Ta mi-a dezvelit inimile: Am fost Petru și Toma, și Iuda! ...