Poezii Creștin Ortodoxe

Soarele sclipea dintr-un trist răsărit, Natura presimţea, săvârşirea Celei mai crude fapte din câte s-au scris. Spre Golgota era mulţime înşiruită. Mergea să-L vadă pe Cel ce mărturisise că este Dumnezeu Şi avea să moară în tortură, pe crucea pregătită. Să ne amestecăm şi noi prin mulţime. Priviţi-L! Ce-au putut să facă din Fiul lui Dumnezeu… Gura parcă-i arsă, buzele uscate. Nici un strop de apă nu i-au dat Lui, care a făcut, pământul pe ape. O nu, ce faceţi, de ce-L loviţi ? Nu vedeţi cum însuşi soarele îi înconjură capul, Plin de sângele ce curge, de sub cununa grea de spini? El, pe care crinii câmpului atât de frumos i-a împodobit Şi de cămaşă a fost dezgolit cu răutate. Dar lumina, îl îmbracă în aurore colorate. Pielea ce fost-a albă şi catifelată, Zdrelită e de lovituri şi e umflată. Cum se mai cunosc urmele adânci pe spate, De la biciurile romane cu cârlige de fier lucrate. Fărâmituri de carne vie şi picături de sânge, S-au împrăştiat la stâlpul de tortură A cărui piatră, peste ...

Îngeraşii sunt copii Cu-aripioare de lumină, Parcă-s fluturi argintii În a raiului grădină. Nevăzuţi ei zboară lin Şi se-ascund în nori de vată De-a lor cântec ceru-i plin Şi ciupesc a lunii roată. Zâmbitori şi fericiţi Merg şi ei acum la şcoală. Alfabetul cel cu sfinţi Maica bună-l ţine-n poală. Slavă Tatălui ceresc! Cântă marea lor oştire Pe poporul diavolesc Îl înfrânge prin slujire.

Dezmăţ e-n lumea ce-o trăim Cu rele cât cuprinde, uneori cu bune Şi parcă nu vrea nimeni a ne spune Ce înseamnă, necuprinsul, să iubim. Stau adunate lungi zile, grămadă, Iar strălucirea lor parc-a apus Privind în urmă vremea ce s-a dus Nu mai e nimeni, unul, să o vadă. Trec vremi, iar alte vremi se norocesc Scăldate într-o lumină prea confuză, Prezent este momentul ce ne scuză Petrecerii prin spaţial lumesc. Trec vremile, copiii noştrii cresc N-au timp să ne înţeleagă întristarea, Noi gîrboviţi, ne mai urmăm cărarea Alunecînd, pe rînd, în pămîntesc. Trec zilele tăcute rînd pe rînd, Iar taina lor se pierde-n depărtare- Umil aşteaptă clipa de împăcare Iisus cu gestul încă blînd. Preot iconom stavrofor Radu Botiş

Din această lume nu-mi trebuie nimic Îl vreau doar atât:"pe Domnul meu!" Cu El înfloresc ca ramura de finic La pieptul Lui alerg când mi-e greu. Cuvintele Lui îmi mângâie auzul Ca cel mai duios cânt ascultat, Tot Domnul meu îmi curmă plânsul Şi mă ridica când sunt în păcat. Când necazurile mă lovesc cu furie Şi mă aruncă cu violenţă la pământ, Iisus îmi dă să beau apa cea vie Spre Ierusalimul de sus îmi dă avânt. Nici un om din întreaga lume Nu poate atât de delicat mângâia, Nici să şteargă ale rănilor urme Sau sufletul mort să-l poată învia!

De ce-i atâta nedreptate pe pãmânt? De ce sunt fericiţi bogaţii, iar sãracii plâng? De ce suferă sãracul, iar bogatul râde? De ce cel bun se chinuieşte, iar cel rãu se veseleşte? De cel ce s-a ostenit, în aceasta viaţã unde, E întâmpinat doar de tristeţi, dar tot sãrbãtoreşte? De ce mor cei ce nu sunt pregãtiţi şi tineri? De ce se-ntâmplã, în lume, atâtea nenorociri? De ce se sinucid oamenii şi mor de foame? De ce se fac prea multe avorturi spontane? De ce Tu a trebuit sã Te Rãstigneşti? De ce a trebuit sã mori şi sã înviezi? De ce copii nu-şi mai ascultã pãrinţii? Sunt întebãri la care vom gãsi rãspunsuri… Pentru cã aceasta e Voia Ta, Pentru cã lumea e tot mai rea, Pentru cã Tu vrei ca prin sãraci, Sã-i mântuieşti pe cei bogaţi, Ca cel bogat vãzând sãracul, Sã facã şi el o faptã bunã, Pentru ca atunci când va veni necuratul, Sã nu-şi râdã de el, ci sã intre în luminã. Sãracul sãrbãtoreşte, cã Tu eşti cu el mereu Şi nu l-ai pãrãsit nici când a dat de  greu. L-ai ajutat în grele suf...

Se scurge vremea, ceas cu ceas, Se duce timpul ce-a rămas. Și-oricât de mult aș căuta Doar prin credință pot vedea, Un scop, un sens, în viața mea Ca o busolă spre CEVA... Cum aș putea să deslușesc Gândind în modul omenesc. Cum să separ, sau să unesc Două puteri ce se-ntîlnesc? Alcătuind din asta, OM. De parcă m-aș trezi din somn. Trupul îmi cere pâine, apă Mergând agale către groapă Sufletu-mi zboară, către Cer, Cu aripi mari de porumbel. Pot oare, Doamne, să strunesc Trupul acesta omenesc? Pot sufletul să-l dezrobesc Strigând doar: DOAMNE TE IUBESC! Îți e de-ajuns iubirea mea, Când trupu-mi cere altceva. Azi mă căiesc și strig spre Tine Dar mâine cad și nu mi-e bine, Și iarăși strig, IUBIREA MEA Mă poți iubi? Mă poți ierta? În viața asta trecătoare, Când orice gest e o-ncercare, Când pot să fac și rău și bine, Asta depinde doar de mine. Dar...orice faptă săvîrșită Din trup și suflet zămislită, Mă poate duce către rău, Sau către Tine, Domnul meu. Învață-mă să-mi stăpânesc Tot sinele m...

În memoria Georgetei B. Purtând boala fără cârtire Cu ochi senini ca şi cerul, Ai îngrămădit în inimă iubire, Dar te învăluia încet misterul. Când limba nu putea să lege Cuvinte ce veneau din umbră, Zâmbeai aidoma unui rege Şi alungai partea cea sumbră. Cu zâmbet şi cu demnitate Purtai crucea ce ţi s-a dat, Cu smerenie şi pietate Priveai cerul ţintuită la pat. Dar te-ai stins încet, încet Ca flacăra unei lumânări Şi ai plecat atât de discret Ca pasărea ce se înalţă-n zări. Am fi vrut atâtea să îţi spunem Şi  iubirea înapoi să-ţi oferim, Dar voii Domnului ne supunem Chiar dacă după tine acum tânjim.