Poezii Creștin Ortodoxe

Te-am căutat mereu, de când mă ştiu, în norii ce treceau voios deasupra mea. Şi azi te chem cât nu e prea târziu, când îi zăresc iar încărcaţi de nea. Te-am căutat mereu, de când mă ştiu, în limpezimea apei de izvor. Şi azi te chem cât nu e prea târziu, când arde-n suflet necuprinsul dor. Te-am căutat mereu, de când mă ştiu, în raza soarelui ce îmi zâmbea roşcat. Şi azi te chem cât nu e prea târziu, iubirea mea, cu sufletul curat!

Cine pe Hristos iubește Pe nimeni nu dușmănește. Are sufletul curat, Se ferește de păcat. De-i curg lacrimi pe obraz, Nu cârtește în necaz, Ci se roagă cu credință, Se-ndreaptă spre pocăință. Cere mai întâi iertare, Vieții sale îndreptare. Harul sfânt să-i dea putere Să rabde acea durere. Iar Domnul, cu mila Sa Suferința îi va alina. Căci Hristos are putere Să vindece orice durere!

sălaşul Maicii Domnului şi inima mea Muntele Athos, e împletit din curcubee, E ca  o preafrumoasã, albă, orhidee… El a’nflorit de-acum, nepãmântesc, Ca sã îl vãd, aşa cum îl iubesc… Atunci când coboarã Maica Sfantã pe pãmânt, Vârful îi este-acoperit de-un nor alb şi sfânt, Care-i de fapt o-ntraripatã adunare, De îngeri şi de heruvimi, pânã spre mare… Ei cântă-ncet, încât abia se-aude versul lor, Şi e venit chiar dintr-un  colţ de Rai, cerescul nor, Razele aurii ce ies din el, încãlzesc vieţi Şi privitorii, rămaşi fãrã grai, devin poeţi… Din stâncile umblate de a lor cãutare, Au răsărit, înlãcrimate, dulci izvoare… Din inimile lor fierbinţi ca un tăciune, A izvorât un mare-ocean de rugăciune… Pietrele sunt într-o mereu-îmbrãţişare Şi se întrepãtrund, de-atâta-nfiorare… Copacii-s înfloriţi, înmiresmându-se-ntre ei Şi drumurile-s albe, precum un şir de miei… Iarba, e de un verde, abia acum nãscut, Iar cerul se sfârşeşte în Raiul nevãzut… Dar marea, ce se zbate val după val, i-un cânt, În

Doamne! M-ai făcut din ţărână, Din lut m-ai făcut, Plămădit de cereasca Şi sfânta Ta mână. Mi-ai poruncit să Te-ador, Să nu omor, să nu mint, Să nu cred în idoli de aur şi de-argint. Doamne, Te laud c-ai făcut totul Şi îngeri, şi lună şi soare, Dar mai ales pentru iubirea Şi marea Ta îndurare!

Din jocuri, dansuri şi orgii,  Din cântece nebune – mii,  Cu cântec sfânt şi glas duios,  Chemaţi copiii la Hristos! Şi dacă-ai lor părinţi dau sfat  Să-şi ducă viaţa în păcat,  Cu rugăciuni şi plâns pios,  Chemaţi părinţii la Hristos .  Şi dacă-ai lor bunici nu au ştiut  Păcatul să-l ferească în trecut,  Cu cânt de jale dureros,  Chemaţi bătrânii la Hristos..  Iar în Dumineci – Sfinte Liturghii –,  Nu cântece nebune mii,  Să înălţăm la Cel de sus, Veniţi cu toţii la Iisus!

Cocoşul a strigat a treia oară;  Să Te iubesc încă nu ştiu.  Mă tem că gloata mă omoară!  Ai potolit furtuna…  Te-am văzut!  Şi m-ai purtat pe-nvolburate valuri,  Şi miile de pâini când au crescut…  Dar, jur… Eu nu Te-am cunoscut!  Pe Tabor  Te-am văzut străluminat,  Vorbind cu Moise şi Ilie,  Şi-atunci când morţi ai înviat… Dar, jur! Eu tot nu Te-am aflat! Mă tem…  De Ana…de Caiafa…de Pillat?!

În candela de la icoană  Uleiul arde fumegând  Şi pacea intră în odaie  Căci eu te port pe Tine-n gând.  Cu chipul plin de suferinţă  Crucea credinţei Tu o porţi,  Pentru cei vii, eşti pocăinţă  Şi liniştea pentru cei morţi.  Tu te-ai Jertfit prin Răstignire  Să ne scapi de păcat şi tină,  Când a crăpat catapeteasma,  Din beznă s-a făcut lumină!

Sapă-n stânca cea mai tare  Câte-o vorbă ziditoare,  Scrie pe cerul infinit  Visul tău neprihănit,  Spală-ţi fapta vinovată  În albia argintată,  Împarte-un zâmbet şi mulţi ani  Cu cel mai trist dintre duşmani,  Caută-n dumnezeire  Ne’mplinita ta iubire,  Umple ulcioarele de lut  Cu clipa întâiului sărut,  Zilele înlăcrimate  Le aruncă mai departe,  Scaldă-ţi ochii pe alee  În culori de curcubeie,  Caută în cel ce crede  Steaua care nu se vede…

Răsare mândră dintre nori  Ca noaptea să o lumineze,  Frumoasă şi îţi dă fiori  Că nimenea nu o-nţelege.  E doar un astru între aştri  Cel mai frumos şi mai splendid, E un copil cu ochi albaştri  Ce-aduce zâmbetul dorit.  E mama nopţii şi aduce  Pe vântul rece care-adie  Căldură, linişte şi pace  Compuse pe o melodie.  O muzică ce-ades se cântă  Despre viaţă şi de moarte,  Dar ea totuşi te încântă,  Căci îţi revii la realitate.

De undeva de sus  Ai primit un dar, pe care  Neîncetat folosindu-l,  Vei face ca IUBIREA  Să se răspândească încet-încet,  Oricât ar fi de greu drumul,  aici pe această planetă  şi norii oricât de negri,  avem în Ceruri un Mijlocitor , Care Viaţa Şi-a dat  Pentru ca tu, eu  Și toţi ceilalţi locuitori ai planetei Să ne bucurăm, Iubind cu adevărat, iubind Lumina, Fiindcă Lumina vine de la EL.

Florile zâmbeasc, Celor care le privesc Bucurie dăruiesc! Suave flori, Ca să ne înveselească Se trezesc în zori. Își deschid petale curate, Multe sunt parfumate, Și frumos colorate. Când unele se ofilesc, Alte flori, în lume, Din nou cresc. Florile, deși trecătoare, Nimeni, ca ele, Așa daruri nu are! Se fac și flori artificiale, Dar nu au viață Ca cele naturale. Florile mai fericite Sunt cele De lumina soarelui învăluite. Ele vestesc cu bucurie Că există gingășie,  Frumusețe, armonie! Multe flori cresc pe Pământ, Dar cele nemuritoare Viețuiesc în Raiul sfânt! Florile, in taină, Multe le vorbesc Celor ce le prețuiesc!

Te-ai dus spre tărâm de fericire, Unde nu este întristare, nici suspin, Unde este pace şi lumină,  Spre Cerul cel divin!  Dar ne vom întâlni,  Avem nădejde tare,  În viaţa cea eternă  Şi-acolo vom trăi  În iubire şi în armonie,  Pe Dumnezeu Îl vom slăvi  Cu multă bucurie  Şi îi vom mulţumi.

Sunt bob de lut, ce caută lumină, Un vis chemat cu-atâta dor. Mă uit spre cer, aș vrea să vină Un strop de rază din Izvor. Nu mai suport să stau în tină, Ci vreau să mă trezesc la viață. Da-mi Doamne, rogu-Te, lumina Și-acel fior de mă dezgheață. Să gust din picurii de soare Ai tainei ce revarsă har. Sunt bob de lut, dar care are Un chip ce l-am primit în dar A fi-nsetat după lumină E dat oricărui muritor, Să caute pacea divină, Căci este doar un trecător.

Mergând pe calea întunecată Şi uitând de Tine Doamne, Am pătat întreaga viaţă Cu desfătări şi cu uitare. Iartă-mi Doamne căderea Şi nu mă lasă în abis, Sunt slab şi negru mi-e veşmântul Căzând pradă celui rău. Marea vieţii învolburată Apasă sufletul meu, Singura mea alinare Este să revin în sânul Tău. Ascultă-mi sfinte Doamne Ruga ce din suflet o grăiesc, Cum ai ascutat durerea Fiului ce-şi risipea viaţa în deşert. Prin legământ viaţa întreagă Ţie Doamne o dăruiesc Să Mă ierţi, să-mi speli haina, Vrednic devenind să-Ţi slujesc.

Viaţa noastră e o luptă, Atunci când vrem să fim cu Dumnezeu. Să avem trezvie la tot pasul, Să nu ne biruie cel rău. Să luăm aminte şi la gânduri, Să nu lăsăm să pună stăpânire, Căci de ispite este plin pământul, Şi zilnic noi greşim şi prin privire. Viaţa noastră e o luptă, Dar să luptăm, c-avem un sprijin, e Iisus, Să avem nădejde, că după orice luptă Vom primi cununi nevestejite, acolo Sus. Viaţa e o luptă nevăzută, Între întuneric şi lumină, Dar să ascultăm de glasul conştiinţei Şi viaţa noastră va renaşte în lumină. Viaţa noastră e o luptă, Când vrem cu adevărat sa fim doar cu Iisus. Noi să luptăm mereu cu cei din întuneric Şi să avem nădejde la Cămările de Sus. Până la sfârşit viaţa noastră e o luptă,  Când vrem cu adevărat să placem lui Hristos. Dar să luptăm, să avem mereu nădejde Şi viaţa noastră să o trăim frumos. Să trăim în curăţie şi jertfire, Să luptăm, să fim cu adevărat cu Dumnezeu, La tot pasul noi să dăruim iubire Întorcându-le cu bine, tuturor ce ne fac nouă rău.

Văd… O lumină albă, Care-mi așterne, Liniștea sufletească. Cred, Că Tatăl Ceresc Mi-a trimis un semn, Pentru, întoarcerea pe calea cea dreaptă, de care, m-am cam îndepărtat în ultimul timp.

Doi arhangheli a trimis Dumnezeu la credincioși, Să-i slujească și slăvească, Răul să nu-i biruiască. Mihail e cu dreptatea, Iar Gavriil cu bunătatea, În noiembrie îi poftim Cu lumină îi cinstim.

Coboară, Înger ceresc Asupra mea, Păcătosul Și ajută-mi, Trupul și sufletul Să nu mai cadă-n Ispită. Ferește-mă, de greutățile și de încercările vieții. Iar,aripa Ta Luminată, Să mă călăuzească Pe drumul drept, Cel fără de păcate.

Nu mi-e teamă de moarte. Mi-e teamă că, poate, Nu am iubit destul, Nu m-am dăruit îndeajuns Și n-am plâns, Când Dumnezeu Curaţa rănile egoismului meu!

E o tindă a Raiului, E o stea a cerului. E un loc al împlinirii, Un loc dedicat iubirii. Acolo râzi, acolo  plângi, Acolo virtuţile le strângi. Acolo lacrimile curg, Pentru păcate ce-ai făcut. Rugăciunea veşnic curge, Ca un pârâu de apă dulce. Iubirea mereu înfloreşte, Şi inimile veseleşte.

Hristos-Domnul e cu noi, Să fim veseli și vioi! Să nu ne descurajăm, Ajutor pe Sfinți să luăm! Chiar de lupta va fi grea, Hristos nu ne va lăsa! Noi doar să ne îngrijim Lui să nu Îi mai greșim. Pe Maica Sfântă Să o cinstim, Cu Ea sincer să vorbim!

Atotputernice şi Doamne Sfinte Ce mila-Ţi reverşi pe pământ, Noi suntem rodul iubirii sfinte Legătura sfântă nepătrunsă Dintre cer şi pământ. Însă omul făr’ de vreme De cer s-a depărtat Alunecând pe drumuri sterpe Uitând de locul ce-i era dat. În mila Ta cea mare, Doamne, Nesuferind să vezi cum omul cade, L-ai oferit în dar pe Fiul Să cureţe păcatele toate. Însă actul de sublimă iubire Pentru făptura iubită, Din parte-i a adus nerecunoştinţă Uitând de împărăţia Mult dorită.

Care ți-e chipul Tău, iubire? Ți-l pot cuprinde cu privirea? Și pot fi sigur că ești tu? Nu mă înșeală-nchipuirea? Ești umbra visului din oameni? Cetatea Sfântă înălțătoare? Ești glasul inimii când plânge? Dorință de a-ți da valoare? Ești teama de singurătate? Ori infinitul ce-l dorim? Ești timpul ce ne cere prețul? Limanul, când ne rătăcim? Sau glasul sângelui ce strigă? Ori fuga de abisul morții? Ești goana după împlinire? Ești Chipul Domnului, iubire!

Peste câmpuri monahale paşte Floarea cea Cerească, frunza neagră a dreptăţii cu genunchii-n osteneală. De sunt frunzele-n metanii, duhu-i sfânt, ceru-şi presară lacrimi-n glasul monahii, rugăciunii dându-i mană. Teamă-i pusă-n cea fiară viespii frânte-s de duh sfânt, când în geană monahală soarele-i rugă şi cânt. Munţilor pitiţi sub creste pustinicii le dau mireasmă, jertfă-i fruntea rugăciunii stâncă-n viaţa crestinească. Chiar şi suflete-n adâncuri mişcă frunza monahală, când prin osteneală rugii sânge sfânt e şters din rană. Sunt comori ce nu-s atinse de priceperea lumească, voia minţii depărtandu-i chiar de Floarea cea Cerească.

Era o noapte tainică divină, Cu stele de argint pe cer, Iar luna-ncetişor suia poteca de lumină, Pe bolta-nvăluită în raze de mister. În şoapte ce aduc a dulce glăsuire, Se-aude o chemare de taină în pridvor E noapte. Cine-I călătorul de vrea găzduire? Când lumea-i cufundată în somn nepăsător! Sunt Eu, răspunse un glas lin, Ce-aştept cu dragoste de-atâta vreme, Ca să-mi deschizi şi să-ţi alin Un dor aprins ce-n taină să mă cheme. Doamne, treci al casei mele prag! Tu, Cel ce eşti Iubire şi Lumină, De-atâţia ani, eu Te-am lăsat pribeag, Căci n-am ştiut să cer ca pacea Ta să vină. Se umple de mireasma Duhului cel Sfânt, Când sufletul primeşte Cuvântul iubitor, Prin Taina din Potir cu Pâinea ce s-a frânt, Şi Sângele cu viaţă din Trup Mântuitor!

O, durere sufletească Cu gust nici dulce, nici amar, Eşti suferinţa omenească Şi-mi stai în suflet în zadar. Ce am pierdut, e o nimica, Dumnezeu îmi poate da De mii de ori pe-atâta, Ce nimeni nu-mi poate lua. Tu nu vezi că nu îmi pasă, Tu nu vezi că te ignor, Nădejdea mea e-Împărăteasa Şi numai Ei cer ajutor. Priveşte suflete al meu În trecut, în depărtare, Când L-au răstignit pe Domnul, Ce dureri îngrozitoare! O, Preasfânta mea Măicuţă, Ce-aveai în inimă şi-n gând Când i-au hotărât moartea Celui neprihănit şi blând? Ce ai simţit atunci Stăpână, Când pe Fiul Tău iubit L-ai văzut întins pe Cruce Bătut, hulit şi răstignit? A fost Lumina pe pământ, L-ai cunoscut că-i Fiul Tău, Tu ai ştiut că este Bun şi Sfânt, Tu ai ştiut că-i Dumnezeu! Dar n-ai putut să Îl ajuţi, Pentru că cei mari şi tari L-au răstignit precum au vrut, L-au numărat între tâlhari. În suflet iadul ţi-a venit Şi vărsând lacrimi amare, Cu El şi Tu ai suferit Dureri preaîngrozitoare. Ai privit cu disperare Spre întunecaţii n

Când nori întunecați, în viață, Vor iar să apară, Către Hristos, cu credință,  Să ridicăm privirea iară! El este Soarele dreptății și are putere Să ne ferească de necazuri și durere! El poate viața să ne-o lumineze, Către limanul Ceresc să ne îndrepteze!

Mânia e cea mai rea, Ce bine ar fi Dacă am trăi fără ea! Cine se stăpânește la mânie, Este mai puternic decât Un împărat peste a lui împărăție! În clipe de mânie să nu luăm Nicio hotărâre fără judecată Ca sa nu fie apoi regretatată. La mânie, omul, Bine este a tăcea Decât apoi a regreta

Sfinții din Cer ne ajută, Ne aduc bucurie multă! Rugăciunile lor se-mplinesc Căci pe Domnul ei cinstesc. Pentru ca să Îl asculte Au făcut osteneli multe. Chiar viața ei și-au jertfit Pentru Hristos cel dorit. Cine de la sfinți învață Și urmează a lor povață. De primejdii e ferit Sufletul îi este mântuit. Sfinții sunt miluitori, De minuni făuritori. Pe nume să Îi chemăm Când la ei ne închinăm. Chiar omului păcătos Sfinții îi sunt de folos. Viața-n bine de-o schimbăm Noi pe sfinți îi bucurăm. Au fost oameni ca și noi S-au luptat cu patimi și nevoi. În viață ei au urmat Dumnezeului adevărat. Iar acum în Ceruri, sus, Îl slăvesc toți pe Iisus. Îl slăvesc cu-adevărat Pe-al lor mare Împărat. Îl slăvesc cu bucurie În a Lui Împărăție!

Eroi martiri avem, Ei ne sunt îndemn La jertfă și dăruire La credință și iubire. Uniți de vom fi, Mai ușor vom birui, De rele și de vrăjmași Ne vom izbăvi!

Cerem multe lui Hristos, Dar toate ne sunt de folos? Rugăciunea ne-o primește, Cum e bine o împlinește La timpul mai potrivit Cum ne este rânduit. El este atotștiutor Și de oameni iubitor Pronia lui Dumnezeu Pot oare să o schimb eu?