Poezii Creștin Ortodoxe

Sunt oaia cea pierdută Ce Păstorul a aflat-o, Ruptă de cele o sută Când turma a lăsat-o. Pe cărări cu spini Adesea colindam, Prin ierburi, rădăcini Hrana îmi aflam. În ce prăpastii, Doamne Acum mă îngrozesc, Mă coboram cu foame Fără să mă gândesc. Iar Tu, măritule Păstor, Venind din altă lume, Cu braţul înduioşător M-ai ridicat la cele bune. Cu ochii-Ţi trişti şi blânzi Nu m-ai certat Stăpâne, Ca şi pe cei flămânzi Tu m-ai hrănit cu pâine. Atunci am plâns Stăpâne Cu lacrimile vale, Cu adânc de bunătate M-ai îndreptat pe cale. Şi încă plâng şi astăzi Când mai privesc în urmă, Şi parcă deunăzi Mă despărţeam de turmă.

Pe un drum lăturalnic, întunecat De piatră ascuţită, tăioasă, O femeie trecea cu capul plecat Cu faţa brăzdată, de lacrimi arsă. Inima îi zvâcnea în durere Ştiind că "prietenii" au trădat, Un ţel înalt de adâncă mângâiere Ce strămoşii zestre ne-au lăsat. A strigat din ale ei răsputeri Iubirea pentru dreapta credinţă, Dar i-au turnat oţet în dureri Fără nici un pic de căinţă! Mărturisitorii credinţei azi plâng Când fiarele încet ne încolţesc, Rugăciuni pentru noi ei strâng Când oile cu lupii se însoţesc.

Din această lume nu-mi trebuie nimic Îl vreau doar atât:"pe Domnul meu!" Cu El înfloresc ca ramura de finic La pieptul Lui alerg când mi-e greu. Cuvintele Lui îmi mângâie auzul Ca cel mai duios cânt ascultat, Tot Domnul meu îmi curmă plânsul Şi mă ridica când sunt în păcat. Când necazurile mă lovesc cu furie Şi mă aruncă cu violenţă la pământ, Iisus îmi dă să beau apa cea vie Spre Ierusalimul de sus îmi dă avânt. Nici un om din întreaga lume Nu poate atât de delicat mângâia, Nici să şteargă ale rănilor urme Sau sufletul mort să-l poată învia!

În memoria Georgetei B. Purtând boala fără cârtire Cu ochi senini ca şi cerul, Ai îngrămădit în inimă iubire, Dar te învăluia încet misterul. Când limba nu putea să lege Cuvinte ce veneau din umbră, Zâmbeai aidoma unui rege Şi alungai partea cea sumbră. Cu zâmbet şi cu demnitate Purtai crucea ce ţi s-a dat, Cu smerenie şi pietate Priveai cerul ţintuită la pat. Dar te-ai stins încet, încet Ca flacăra unei lumânări Şi ai plecat atât de discret Ca pasărea ce se înalţă-n zări. Am fi vrut atâtea să îţi spunem Şi  iubirea înapoi să-ţi oferim, Dar voii Domnului ne supunem Chiar dacă după tine acum tânjim.

Dulce Marie, luceafărul dimineţii, Miracol din Ceruri al blândeţii, Braţul care tainic ne ocroteşte, Steaua ce paşii ni-i călăuzeşte. Marie, sublim nume de Crăiasă, Ne trimiţi mângâierea ca rază, Ne ştergi chipul de lacrimi brăzdat Şi nu-ţi uiţi copilul îngenunchiat. Eşti inocenta făptură a iubirii, Şi râul ce curge, al milostivirii, Eşti răsăritul dimineţii de vară Şi raza ce-n suflet coboară. Tu eşti magnifica Împărăteasă Din azurul Ceresc ce priveşti, Nu-ţi uiţi supuşii ce-i doboară Atâtea şi atâtea griji pământeşti.

Am ţinut în palme o stea Ce primise căldura din soare, Lumina ei delicat mângâia Oferindu-mi o dulce desfătare. M-am încălzit la lumina ei Şi am privit-o mereu cu nesaţ, Dar mi-am retras paşii grei Căutând tot vechiul opaiţ… Cu durere am aşezat-o pe cer Acolo unde îi este menirea, Să lumineze în nopţile cu ger Să binecuvânteze toată zidirea. Ochii-mi ridic când mi-e dor Spre cerul luminat de stele, Privesc steaua aceea cu fior Înghiţindu-mi lacrimile grele.

În muntele Athosului Sfânt Miracol Dumnezeiesc pe pamânt, Stau monahii, sfetnice vii Ca cedrii Libanului sute, mii. Ochii lor blânzi, şuvoi nesecat Ce curg cu oftat după oftat, Genunchii zdreliţi de atâtea plecări, Au puterea rugii ca fulgerul pe cer. Stau solitari în adânca pustie, Rabdă foamea şi setea cu vrednicie, Durerea sau boala nu-i înconvoaie, Nici ger, arşiţă, vânt aprig sau ploaie. Cu paşii mărunţi, domoli şi târsiţi, Maicii Sfinte se roagă nestăviliţi, Îşi coboară în inimi icoana iubirii Şi o poartă în gândul nemărginirii. În muntele Athosului Sfânt Îngeri în chip de om pe pământ Înalţă metanii şi rugi neîncetat, Aduc ofrandă cu suflet curat.

Este un loc atât de maiestuos Ca un vis grandios. Un colţ de rai pe pământ Lavra Pecerska-nume sfânt. Comoara cea mai aleasă, A ortodoxiei fortăreaţă, A Ucrainei Sfântă minune Ca un zâmbet ce nu apune. Pe malul drept al Niprului Totul din mila Domnului, Antonie, Teodosie aveau să vină Să înalţe Lavra pe o colină. Erau stâlpii de foc ai credinţei Şi ctitori de inimi sfinte, Erau avântul cel mare al dorinţei Al monahilor sfinte cuvinte. Dintr-un trunchi, atătea rămurele: Nikon, Lavrentie sau Varlaam Şi rod însutit au dat din ele Ca Moise, Isaia, Aretas, Damian. Aici cuvioşii din cer ne privesc Moaştele lor Sfinte sunt mărturie Şi prin rugă ei ne dăruiesc Ce cerem cu foc şi tărie. E atâta cuvânt în fiece piatră Şi atâta credinţă în fiece ungher, Început-a cândva viaţa ca la vatră, Se adunau monahii ca stelele pe cer.

Din Izvorul Luminii sublime Coboară-mi lumină în gând Şi pace-n umila-mi micime De la Tine Păstorul meu blând. Revarsă-mi în inimă iubire Ca şi eu doar iubire să ofer, Mângâie-mi neputincioasa fire Ca din Tine să respir, să sper… Trimite-mi Doamne blândeţe Să pot oricând a mângâia Şi lacrimi curate în tristeţe Cu rugăciunea să pot tămâia. Paşii mei să nu obosească Pe drumul spinos al vieţii, Mâna să dăruie, să nu cârtească Spre Lazării de la porţile cetăţii. Ochii mei să privească la Cer La deşertăciuni să nu ia aminte, Să înveţe că toate se sting, pier În inimă să cânte sfintele cuvinte.

Muguri de lumină Gânduri de chihlimbar, Speranţă fără vină Din al sufletului cuibar. Adiere de primăvară Mireasmă negrăită, Din a inimii cămară Iubire nesfârşită. Zbor de pribegie Frânturi de adevăr, Dor spre veşnicie Al fericirii licăr. Şuvoaie de har Crâmpeie de soare, Nestemate de dar Credinţa cea tare. Foc arzând molcom Dor spre Cel Înalt, Porumbel trimis ca sol Înspre-al iubirii salt. Triluri de bucurie, Curcubeu de gând curat, Pace şi armonie Din sufletul cel înviat!

De aș purta torța iubirii În inima curată de păcat, Să simt jertfa Răstignirii Și dorul Celui Preaînalt! Flori mi-ar răsări în suflet, Cu seninul privirii aș mângâia, Glasul ar izvorî duios sunet Cădelnița inimii mi-ar tămâia.