Frunza neagră

Peste câmpuri monahale

paşte Floarea cea Cerească,

frunza neagră a dreptăţii

cu genunchii-n osteneală.

De sunt frunzele-n metanii,

duhu-i sfânt, ceru-şi presară

lacrimi-n glasul monahii,

rugăciunii dându-i mană.

Teamă-i pusă-n cea fiară

viespii frânte-s de duh sfânt,

când în geană monahală

soarele-i rugă şi cânt.

Munţilor pitiţi sub creste

pustinicii le dau mireasmă,

jertfă-i fruntea rugăciunii

stâncă-n viaţa crestinească.

Chiar şi suflete-n adâncuri

mişcă frunza monahală,

când prin osteneală rugii

sânge sfânt e şters din rană.

Sunt comori ce nu-s atinse

de priceperea lumească,

voia minţii depărtandu-i

chiar de Floarea cea Cerească.