Poveste

Era un sat de munte, așa cum e la noi

Și cerul tulburat ca-n vreme de război,

În micul sat întins cu case făr-un geam

Trăia, speriat și singur, copilul meu Adam.

Rămase la bunic, în grija lui să fie,

Căci tatăl era dus, și le venise știre

Că a scăpat cu bine, dar are rană grea

Și mama îi plecase, în căutarea sa.

N-a înțeles de ce? Din cel mai fericit

Era acum doar El și bietul lui bunic,

Era în cămăruța cu geamul mic, crăpat

Şi avea mereu în față doar câmpul de luptat.

Și-a luat inima-n dinți și-a mers la înrolare,

Dar nu-l primiră acolo, căci nu era prea mare,

Şi-a încercat să facă, ceva să fie bun,

L-au pus atunci să care, obuze pentru tun.

Nu mai e mult, și totul se termină,

Războiul este gata, în sat e iar lumină,

Doar totul e distrus, e ca după prăpăd;

Biserici nu mai sunt, nici case nu se văd.

Micuțul meu Adam, se supărase tare,

Căci se certase iar, cu cei din unitate,

Şi-acasă supărat, că nu-și primea salariul

După atâta lucru, primise doar amarul.

Nervos și supărat, pe tot ce-l înconjoară,

De lângă pat prinsese, a sparge felinarul,

Și îl izbi cu ură-n oglinda din odaie

Și spartă-n zeci de cioburi, căzuse jos o foaie.

Nu mai privi în urmă, ieși nervos afară

Părea că-n fața lui, tot cerul se coboară

Și-n toată această ură, în toată nebunia,

Intrase iar în casă, pentru a citi hârtia.

Dar iată dintr-odată se lumină la chip

Părea că vede-n față un înger preaiubit,

Aflase din scrisoare că până a pleca,

Tatucul îi lăsase, misiunea cea mai grea.

El îl spunea că-n spate, lângă bătrânii nuci

Se afla ascuns un cufăr cu cărți și galbeni mulți

Să ia de-acolo tot cât este, cât o să ajungă

Și-n sat să sune iar, un clopot și o slujbă.

Dar cărțile ascunse? Căci slovă nu era

Cea care o-nvaţase, în scurta școala a sa,

Cum să-nțeleagă el, ce scrie acolo oare_

Dă fugă peste deal, la preot cu-ntrebare.

– Părinte, zi-mi ce scrie, că dumitale știi

Ce spune-n aste cărți, că nu-s pentru copii.

Și luase popa slova și răsfoi în tihnă

– Copile, astea-s cărți ce sufletul alină.

Și-a înțeles Adam că tatăl se gândise

Că fără liturghie, sătucul se pierduse.

Și a dat fuga-n lume să cate loc curat

Pentru a ridica, Biserică în sat.

Și-n curtea cea din față, avea acum dorință

Să fie construită și-o mică grădiniță

Și-o casă-n care mulți copii fără părinți

Să aibă alinare, să n-aibă suferinţi.

Era acum mai mare, era un dârz flăcău,

Căci suferise multe și învăța din rău,

Că tot ce-i bun se face cu inimă curată

Şi cunoscuse acum o minunată fată.

El o știa de mică,  dar un-ndrăznea a-i spune

Ce pentru el era, doar ea mai drag pe lume!

Era o Cătălina cu iz de iasomie,

Pe care în final, o luase de soție.

Și-n ziua nunții lor se adunase satul

Era o fericire căci se-nsura băiatul,

Ce-l ce făcuse-n sat minunea cea mare

De le-a redat credința și locul de-nchinare-

Dar ce se vezi? în poartă dinspre apus,

Apare un bătrânel, de-a lui bătrână dus

Și merge șchiopătând, pe semne că-i rănit

Întreg alaiul tăce, rămâne-nmarmurit.

Și mirele se-ntoarce, un cald șuvoi de lacrimi

Pe față se prelinge, căci tainică minune

Că se întoarse astăzi, tătuc plecat în lume

Adus la braț de maica, ce-i dase a lui nume.

Și iată marea nuntă, marea veselie,

Era cuprinsă-n lacrimi, cu iz de bucurie

Căci tatăl luase vorba în faţa tuturor

Şi își strângea la brațe al său iubit odor.

Și-a cuvântat bătrânul, că singura dorință

Ce a avut pe front, ce i-a sădit speranță

A fost că într-o zi, să vadă într-al său sat

Biserică înaltă și fiul însurat.

Acum în prag de seară termin de cuvântat

Războiul este gata, doar rănile-au ramas,

În toată această zarvă, această nebunie,

În sat trag tunuri salve-acum de bucurie!