Poezii Creștin Ortodoxe

Ajută-mă, Născătoare , Că mi-e sufletul amar, E plin de păcate grele, Te rog salvează-mă iar! Nu mai pot, Măicuţă, Te rog, nu mă lăsa, Roagă-L pe al tău Fiu, Pe mine a mă ridica. Ştiu că am păcătuit Şi mereu L-am supărat, Nu ştiu de mă va primi, Că mult L-am mâniat. Nu merit, Măicuţă, Nimic pe pământ, Cu-atât mai puţin, În Cerul Cel Sfânt, Dar, te rog din suflet Ca să mijloceşti, Pentr-o păcătoasă, În Locuri Cereşti. Te rog, Maică Preacurată, Roagă-L pe Domnul Iisus, Să mă ierte, să m-ajute Şi să urc la Ceruri, sus. Amin.

Hristos nu ne-a uitat, Din morți a Înviat! Când Patriarhul s-a rugat, În biserica Sfântă a îngenuncheat,  Lumina Sfântă din Cer, De Paște, iarăși a venit! Doamne, în veci să fii slăvit!

Versificare inspirată din "Legenda Duminicii" sau "Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii", considerat a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmacit din limba slavonă în anul 1391 sau  1392  de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş, dar retălmăcit în secolul al XVI-lea după alt izvod, de către preotul ortodox Grigorie din Măhaci, ce l-a pus în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici. Acum blagosloviţi, Fraţi creştini şi părinţi, Căci din cer a căzut, S-a spart şi desfăcut Piatră mică şi grea, Cu un răvaş în ea, Scris cu slove sfinte De învăţăminte Şi-n el Domnul mustra Pre creştini şi zicea: "Pre voi sunt mâniat, Căci nu m-aţi ascultat Şi nu v-aţi pocăit Precum v-am poruncit. Cuvântul ce l-am scris, Pre care l-am trimis, Voi l-aţi nesocotit Şi nu v-aţi pocăit Şi Duminica mea, Dată spre a şedea, Voi nu aţi păzit-o Si aţi nesocotit-o. Pentru greul păcat Eu m-am mâniat, ...

Mâinile mele au mângâiat Cerul și au Binecuvântat pe Dumnezeu! În razele soarelui am văzut Rănile Tale înroșite de sânge și am cerut iertare! A cântat cocoșul, iar Privirea Ta mi-a dezvelit inimile: Am fost Petru și Toma, și Iuda! ...

Soarele sclipea dintr-un trist răsărit, Natura presimţea, săvârşirea Celei mai crude fapte din câte s-au scris. Spre Golgota era mulţime înşiruită. Mergea să-L vadă pe Cel ce mărturisise că este Dumnezeu Şi avea să moară în tortură, pe crucea pregătită. Să ne amestecăm şi noi prin mulţime. Priviţi-L! Ce-au putut să facă din Fiul lui Dumnezeu… Gura parcă-i arsă, buzele uscate. Nici un strop de apă nu i-au dat Lui, care a făcut, pământul pe ape. O nu, ce faceţi, de ce-L loviţi ? Nu vedeţi cum însuşi soarele îi înconjură capul, Plin de sângele ce curge, de sub cununa grea de spini? El, pe care crinii câmpului atât de frumos i-a împodobit Şi de cămaşă a fost dezgolit cu răutate. Dar lumina, îl îmbracă în aurore colorate. Pielea ce fost-a albă şi catifelată, Zdrelită e de lovituri şi e umflată. Cum se mai cunosc urmele adânci pe spate, De la biciurile romane cu cârlige de fier lucrate. Fărâmituri de carne vie şi picături de sânge, S-au împrăştiat la stâlpul de tortură A cărui piatră, peste ...

Îngeraşii sunt copii Cu-aripioare de lumină, Parcă-s fluturi argintii În a raiului grădină. Nevăzuţi ei zboară lin Şi se-ascund în nori de vată De-a lor cântec ceru-i plin Şi ciupesc a lunii roată. Zâmbitori şi fericiţi Merg şi ei acum la şcoală. Alfabetul cel cu sfinţi Maica bună-l ţine-n poală. Slavă Tatălui ceresc! Cântă marea lor oştire Pe poporul diavolesc Îl înfrânge prin slujire.

Dezmăţ e-n lumea ce-o trăim Cu rele cât cuprinde, uneori cu bune Şi parcă nu vrea nimeni a ne spune Ce înseamnă, necuprinsul, să iubim. Stau adunate lungi zile, grămadă, Iar strălucirea lor parc-a apus Privind în urmă vremea ce s-a dus Nu mai e nimeni, unul, să o vadă. Trec vremi, iar alte vremi se norocesc Scăldate într-o lumină prea confuză, Prezent este momentul ce ne scuză Petrecerii prin spaţial lumesc. Trec vremile, copiii noştrii cresc N-au timp să ne înţeleagă întristarea, Noi gîrboviţi, ne mai urmăm cărarea Alunecînd, pe rînd, în pămîntesc. Trec zilele tăcute rînd pe rînd, Iar taina lor se pierde-n depărtare- Umil aşteaptă clipa de împăcare Iisus cu gestul încă blînd. Preot iconom stavrofor Radu Botiş