Agonia căderii

Sunt peștera strigătului înăbușit

Și-a zâmbetului strivit de durere,

Lăcașul ascetic al muntelui falnic

Ce, tainic, îndură agonia căderii.

Fantome bizare se plimbă anarhic,

Se-amestecă glasuri în râs nebunesc,

În țurțuri de gheață se pierde speranța,

Iar cugetul geme, zdrobit de-ntuneric.

Cristale de suflet aleargă prin grotă,

Și-ncearcă să-nchege un tot, din bucăți,

Dar ecoul le aruncă din perete-n perete,

Spulberându-le visul și-adâncindu-le-n gol.

Voința, chircită, își caută drumul

Prin labirintul plin de urme și voci,

Iar pașii se-aud suspinând, tot mai slab,

Cum se-afundă-n mlaștinile reci.

Într-un colț, un cristal a-nceput să se roage,

O cruce-a făcut dintr-un ţurţur de gheață;

Și…uimire: Lumină, Cale, Speranță

Vino cu mine, mi-a spus Iisus!

Eu sunt adevărata Viață!