Ruga de seară

Îmi plec genunchii la pământ,
Că ziua este spre sfârşit
Şi, Doamne, eu acuma plâng
Pentru toate cât ţi-am greşit.

Tu ştii că sunt neputincios,
Porunca Ta am încălcat
Prin toate, azi, eu ţi-am greşit,
Pe Duhul Sfânt l-am întristat.

Mă iartă, Domnul meu Prea Sfânt,
De toate câte ţi-am greşit.
Că om sunt eu, și, pe pământ,
Supus e omul a greşi.

Sunt tânăr şi minte n-am ca să pricep
Că mare e ispita
Şi în păcate tot petrec,
Viaţa mi-o duc în zadar.

Şi multe am greşit eu azi,
Pe al Tău nume m-am jurat
Şi-mi curg lacrimi pe obraz
Că mult prea greu te-am supărat.

Te-am hulit îm gândul meu
Pentru puţina mea credinţă,
Când dădusei eu de greu
N-am crezut în biruinţă.

Pe cel de aproape l-am întristat
Cu vorba şi privirea,
L-am clevetit, l-am judecat
Zicând mereu: aşa e omenirea.

Minciuna pus-a stăpânire
Şi m-a însoţit la pas mereu,
Minţind mereu, uitând de Tine,
Uitând că fac un mare rău.

O, vai şi lenea iar m-a stăpânit,
De rugăciune nu m-am îngrijit,
Cu mintea am fost împrăştiat
La rugăciune când am stat.

Şi trupul meu prea mult l-am săturat,
Uitând că este un alt păcat.
Şi nebuneşte eu am râs,
În loc să petrec în plâns.

La frumuseţi străine am privit
Şi în gândul meu eu am curvit,
M-am întinat şi m-am spurcat
Cu cel mai greu şi mai urât păcat.

De fraţii mei am râs şi am gândit
Că eu sunt bun şi duc o viaţă dreaptă
Şi cu mândria ce m-a stăpânit
Neajutând, pe cel ce mila mea aşteaptă.

Sunt întinat şi sufletul îmi plânge
Şi ziua este spre sfârşit,
Pierdut-am ziua în zadar,
Clipă de clipă Te-am mâhnit.

Nimica nu-i în mine bun,
Şi groapa zace înainte.
Mi-am dus viaţa ca şi un nebun,
Uitând mereu de cele sfinte.

Mă iartă! şi mă scoală la viaţă
Şi acest pat să nu-mi fie mormânt
Şi să vestesc la toţi minunea Ta cea mare,
Cât voi mai duce viaţa pe pământ!